Primarul Iaşului este cel pe care l-au dorit cei care au mers la vot, dar mai ales cei care nu au mers. Iaşul este un oraş scindat. La periferii sunt oamenii care aşteaptă, mereu să li se dea ceva. O aşteptare resemnată şi pasivă care se activează, însă, o dată la patru ani, la vot. Votul devine astfel o ştampilă care parafează prelungirea aşteptării. E singura armă a unor oameni care îşi apără cu disperare un drept pe care aşteaptă să îl primească, pentru că nu ştiu cum să îl câştige.
Cealaltă jumătate, a oamenilor care fac, care gândesc, jumătatea oamenilor activi în schimb se dezactivează brusc şi (aparent) inexplicabil în ziua votului. Responsabilitatea lor faţă de societate este zero. E de înţeles. Societatea nu i-a ajutat niciodată, de ce s-ar implica pentru binele ei? Tot ce au construit au construit luptând cu sistemul, nu sprijiniţi de normalitatea pe care acesta ar fi trebuit să le-o garanteze. Primarul “asistaţilor social” e un primar pe care îl merită, însă, şi ei. Pentru că, totuşi, nu totul ni se cuvine. Nu întotdeauna responsabilitatea faţă de lumea care ne înconjoară ar trebui să fie o opţiune.
Dincolo de toate, campania. Una în care cel paraşutat într-o lume căreia nu îi aparţine este stângaci, greşeşte, pentru că nu e în stare să mintă senin, să manipuleze, se enervează pentru că nu are un răspuns firesc la mizerie. Celălalt, neavând cum să arate că e bun, încearcă să demonstreze că “toţi sunt la fel”. I-a mai ieşit o dată. Numai nouă nu o să ne iasă nimic încă patru ani.
Un comentariu:
Primarul Iaşului este cel pe care l-au dorit cei care au mers la vot, dar mai ales cei care nu au mers. Iaşul este un oraş scindat. La periferii sunt oamenii care aşteaptă, mereu să li se dea ceva. O aşteptare resemnată şi pasivă care se activează, însă, o dată la patru ani, la vot. Votul devine astfel o ştampilă care parafează prelungirea aşteptării. E singura armă a unor oameni care îşi apără cu disperare un drept pe care aşteaptă să îl primească, pentru că nu ştiu cum să îl câştige.
Cealaltă jumătate, a oamenilor care fac, care gândesc, jumătatea oamenilor activi în schimb se dezactivează brusc şi (aparent) inexplicabil în ziua votului. Responsabilitatea lor faţă de societate este zero. E de înţeles. Societatea nu i-a ajutat niciodată, de ce s-ar implica pentru binele ei? Tot ce au construit au construit luptând cu sistemul, nu sprijiniţi de normalitatea pe care acesta ar fi trebuit să le-o garanteze. Primarul “asistaţilor social” e un primar pe care îl merită, însă, şi ei. Pentru că, totuşi, nu totul ni se cuvine. Nu întotdeauna responsabilitatea faţă de lumea care ne înconjoară ar trebui să fie o opţiune.
Dincolo de toate, campania. Una în care cel paraşutat într-o lume căreia nu îi aparţine este stângaci, greşeşte, pentru că nu e în stare să mintă senin, să manipuleze, se enervează pentru că nu are un răspuns firesc la mizerie. Celălalt, neavând cum să arate că e bun, încearcă să demonstreze că “toţi sunt la fel”. I-a mai ieşit o dată. Numai nouă nu o să ne iasă nimic încă patru ani.
Trimiteți un comentariu